Cum sa n-o indragesti din prima clipa ?

Nu. Nu-mi fac reclama pentru un site de matrimoniale (desi n-ar fi o idee prea rea 😀 )…Hmmm…neaaaah ! Elementul de noutate si supus  iubirii neconditionate de azi este gentuta din imagine care vine cu o povestioara la fel de draguta. Tin minte si acum cand am vazut pentru prima data o creatie Baobag – pentru ca, da, gentuta face parte din colectia de “visuri inramate si calde” , proaspat aduse pe meleagurile noastre din indepartata si exotica Africa. “Vinovata” pentru asemenea minunatie este nimeni alta decat Rusanda Cojocaru, o moldoveanca foarte frumoasa si talentata care si-a propus sa ne expuna privirile avide de nou la frumusetea salbatica si inca neprihanita a continentului negru prin creatiile sale. Abundenta de culori vii, materialele de calitate care se imbina armonios cu insertiile din piele si designul inedit m-a cucerit inca de la prima ocheada pe site-ul Rusandei. Puteti sa-l consultati si voi aici: http://www.bookletta.com/magazin/rusanda/

Psssst: va divulg si un secret, dar…nu stiti de la mine 😉 : gentutele sunt la reducere acum, grabiti-va ca se dau ca painea calda !!!

Dar cum am ajuns eu sa am o astfel de geanta ? Ei..aici intervine karma ! Atentie, in ce ma priveste, karma este destul de picky si nu ma ajuta decat cand este vorba de lucruri fine. Auzisem de la o buna prietena (multumesc, Cristiana..dau un ceai cu iasomie la prima revedere) despre un concurs pe pagina de Facebook a Rusandei ( https://www.facebook.com/rusandaoffficial?fref=ts )si mi-am zis sa-mi incerc norocul. Dupa un comentariu legat de tinuta la care as asorta o astfel de geanta-trofeu si cateva zile de asteptare pe o serie de ghimpi din dotare (aia pe care ii aveam cu totii cand mergeam cu capul plecat, pozitia ghiocel, catre examene si nu numai ) am fost anuntata ca sunt fericita castigatoare a unei gentute. Nu pot sa va redau tipetele de bucurie la care mi-am expus colegele de la birou (si din cate mi-a fost dat de inteles cu priviri disperate…nici nu mai este indicat sa le repet…pentru siguranta peretilor si a geamurilor din dotarea birourilor si a celorlalte cladiri alaturate).

Inca nu-mi vine sa cred ca intr-o gentuta de dimensiuni medii ca aceasta mi-au incaput absolut toate lucrurile pe care le purtam in geanta mea maxi in care puteai lejer sa-ti bagi un cap si-un umar (nu, nu mi-am bagat capul in geanta dupa modelul Columbinei…desi imi place sa fiu in tendinte de obicei). Persoanele care ma cunosc stiu ca imi port cu mandrie casa in geanta, ca un melc de livada veritabil..Tot mai astept sa-mi folosesc patentul din dotare daca se intampla sa zaresc din intamplare pe strada un surub mai lejer de care sa depinda siguranta nationala… Ei, si totusi transferul s-a realizat complet si cu mare succes…inca ma gandesc daca sa-mi mai pun in Baobag si placa de par, dar..neah…coafura rezista. Pana una-alta o accesorizam cu un zambet larg si ne pregatim pentru privirile admirative pe care o sa le primim ca simple posesoare de Baobag 😉

..don’t forget to smile !

XOXO, gorgeous

11096903_388147591357352_2079219706_n11084368_388147784690666_1450576010_n11131887_388147568024021_1813526407_n 11092595_388148058023972_597634902_n  11125600_388203621351749_1399070419_n

Cum să-i dai papucii când ea poartă doar stilettos

4752834-the-little-girl-measures-the-mother-s-shoes-with-heels   Helau, pipălași ! Azi o să abordez un subiect mai delicat , şi anume, o să vorbim despre acel moment când ni se dau papucii, deşi deseori nu ni se potriveşte mărimea. Ştiu, suntem prinţese unikate şi nimic nu ne poate sta în cale, însă uneori mai  avem şi momente de slăbiciune când punem ochii pe câte o subspecie acerebrală cu care dorim să ne începem drumul către o relaţie de durată. “Dăcât” că… aşa cum nu găsim întotdeauna combinaţia norocoasă de numere la Loto, aşa nu ne intersectăm mereu cu oamenii potriviţi. Iar cei pe care alegem să mizăm ţin să ne dezamăgească mai tare ca România la  Cupa UEFA. „Ca să fie bine, să nu fie rău”,  vorba lui G. Hagi, trebuie să identificăm anumite semne care să ne ajute să nu mai pierdem timpul dacă idealurile nu ne coincid. Există mai multe strategii, unele cu mai mult succes, altele uşor penibile, dar cum suntem mari şi vaccinați, haideţi să le analizăm un pic să vedem cu ce ne-am confruntat sau ce ne rezervă viitorul. Să luăm câteva exemple la puricat:

  1. Respingerea tip cub de gheaţă. Pentru asta avem în prim-plan un tip calculat, care ştie ce vrea şi pentru cât timp vrea un anumit lucru sau personaj. Începe cu o răcire bruscă faţă de voi, de regulă după ce s-a înfăptuit relaţia fizică propriu-zisă. Deja iarba nu-i mai place, iar gura care îţi rostea complimente la secundă de te simţeai precum Albă-ca-Zăpada în faţa oglinzii mamei vitrege începe să nu mai găsească subiecte de conversaţie. Durata de “eclozare”: două zile – maxim o săptămână. Şanse de împăcare cu un asemenea tip: nule spre zero. Strategia i-a fost gândită de la bun început, iar dacă te rogi de el ca Oana Roman să încapă în XS, sfârşeşti prin a da în penibil mai ceva ca Cristi din Banat cu a sa apă cristalină.
  2. Respingerea după ce și-a imbogățit CV-ul. Tipul ăsta de respingere se practică atunci când omul în cauză a avut drept obiectiv doar o îmbunătățire a imaginii personale cu o tipă out of his league, adicătelea o bunăciune despre care lumea ar zice că ori a orbit, ori are stima de sine la fel de scăzută ca acțiunile Oltchim la BVB. După ce se asigură că este văzut cu mamzela în lume și tipa începe să emită pretenții de Bamboo, plan de tratament cu dinți de haur sau papornițe cu iz de Louis a lu’ Vuitton, omu’ se recunoaște lovit în moalele portofelului și născocește o povestioară demnă de Din Dragoste (noroc că s-a reprofilat Mircea Radu Bre ! ) în care rolul de victimă este jucat de… ghici ! Aici aș recomanda eu un ton dășchis de roz la CV, merge mai bine cu personalitatea „masculului”.
  3. Respingerea prin complimente. Aici avem o respingere din partea unui tip care fie a suferit traume în copilărie fiind obligat de doamna mă-sa să vizioneze ecranizări de Danielle Steel, fie este un fătălău notoriu, care nici măcar nu consideră că merită să se străduiască să îţi ofere un motiv mai puţin desuet. Despărţirea începe cu o cină romantică (aşa crezi tu !) într-un loc public, ca să fie sigur că nu-i faci o scenă cam ca aia pe care au concertat tipii de la Iron Maiden şi să nu-i înlocuiască vecinii apelativul “vecinu’ de la doi” cu “nemernicu’ dr@cului…. care eşti”. Fraza de bază şi intens uzitată este : “Tu eşti o fiinţă superbă şi meriţi ceva mai bun.”. Dacă te poţi abţine să nu-i implantezi furculiţa în tâmplă sau să îi franjurezi vena cu cuţitul de unt, fugi cât te ţin picioarele că omul are probleme serioase cu asumarea responsabilităţii.
  4. Respingerea prin post-it sau sms. Cum decurge: treceţi de prima întâlnire, simţiţi că vă conectaţi cumva, sunteţi atrase de el că moliile de bec, se lasă cu sărut la sfârşit, cu promisiuni de revedere şi artificii ca la nunţile de manelişti, etc. Vine şi a doua întâlnire, poate şi a treia, iar… pentru a patra va trebui să vă verificaţi mesageria vocală sau parbrizul. Dacă nu găsiţi niciun bilet de adio, mai aşteptaţi câteva zile, că doar ştiţi cum funcţionează Poşta Română. Nici aici nu merită efortul de a fi înjurat în direct, nu de alta, dar cu siguranţă o să fie mai greu de găsit ca Elodia în pădurile din împrejurimile Braşovului.
  5. Respingerea cu ajutorul unui amic. Asta e preferata mea. Nu de alta, dar am întâlnit recent un caz. Cadrul: un loverbou…ăăă…loverboy cu tendinţe depresive, acel băiatu’ lu’ tata care atunci când scrumează se aşteaptă ca tăticu’ să-i culeagă mucurile de ţigară şi să le pună la coş. Întotdeauna la prima întâlnire va avea loc MĂRTURISIREA a.k.a. momentul în care el îţi arată cât de multă încredere are în tine – o necunoscută cu chip de înger. Îţi povesteşte cât de mult a suferit el în relaţia/relaţiile anterioare, tu începi să plângi mai ceva că atunci când ai citit Puiu’ lui Brătescu-Voineşti şi simţi cum îţi intră pe pilot automat instinctul de mamă a răniţilor. Te oferi să îl salvezi de amintirea “doamnei” ăleia urâtă şi rea cu trimitere la Psihiatrie, şi laşi garda mai jos ca nivelul mării la reflux convinsă că ai găsit unul bun, neatins de pesticide. Doar că…surpraiz ! Ăsta micu’ şi depresivu’, după ce îşi vede sacii în car, îşi bagă la înaintare un prieten ca să îți transmită cele bune şi un viitor luminos. Secretul succesului, dragi masculi, este să alegeţi un prieten bun – acel amic de pahar cu care bârfiţi mai ceva ca noi când găsim reduceri la branduri cunoscute. Amicul stabileşte o întâlnire cu “victima”, pe motiv de lărgire a cercului de prieteni sau poate folosi chiar şi canalele de socializare pentru asta. Introducerea în “problemă” este graduală şi se poate întinde pe mai multe zile, pentru ca mai apoi să îi dezvăluie mamzelei intenţiile masculului depresiv şi asexuat care, pare-se, mai doreşte să copilărească vreo douăj’ dă primăveri, până îşi cumpără un baston mai viguros şi se găseşte şi tratamentul pentru cancer la prostată. Aici rezolvarea este simplă, însă nu ştiu cât de la îndemână pentru anumite persoane, deoarece femeile tind să se ataşeze foarte mult de cei care pozează în băieţi buni: se taie orice cale de comunicare cu respectivul şi cu amicul “binevoitor”. Bonus la categoria asta pentru „masculii feroce” care fug de responsabilități precum puii de potârniche din fața mașinilor: Grow some balls, guys ! (nu traduc că mă mai citește și mama din când în când…)
  6. Respingerea “pentru că nu te place mămica”. Îl întâlniţi de obicei pe site-urile matrimoniale. Este acel tip curăţel, cu hainele călcate la dungă, tuns, ras, frezat, cu aspect uşor de tocilar sub care speraţi voi că o să găsiţi virilitatea în stare pură. Totul se năruie mai ceva ca un castel de nisip atins de apa mării în momentul în care vă invită la el acasă şi acolo o găsiţi tronând pe “mămica” (dacă îi spune “mămica”, fugiţi cât vă ţin tocurile !!! Recomand Musette, sunt mai comode !). Dacă totuşi aţi dezvoltat în timp tendinţe masochiste şi vreţi să vă supuneţi unei testări ample pentru a afla ce hibe aveţi şi de ce niciodată nu veţi fi îndeajuns de bune pentru băieţelul de numai patruj’ de anişori bătuţi pe muchie, puteţi să continuaţi şarada până la sfârşitul întâlnirii. Chiar dacă veţi fi dispuse să acceptaţi toate reproşurile mamei care îşi apară “puiul” şi să vă schimbaţi întreaga personalitate pentru a semăna tot mai mult cu sclava Isaura, tot nu va fi de ajuns. Este o relaţie sortită eşecului, iar puiuțul lui Brătescu-Voineşti nu se va da în lături de la a-şi alege mama într-o confruntare directă dintre voi şi ea.

Concluzia ? Viaţa-i greu şi dificil, dar şi nouă ne place să o complicăm. Nu ar fi mai simplu să avem curaj să spunem din start cu ce nevoi ne confruntăm atât la nivel fizic cât şi sentimental şi să nu mai pierdem timp preţios ? Dar ce rost mai are viaţa fără drame, fără lecţii de învăţat sau oameni de uitat, nu ? Dacă ne-am gândi toţi la nevoile celui de lângă noi şi la faptul că ar trebui să îl tratăm fix aşa cum ne-ar plăcea să fim noi trataţi, nu ar mai avea nicio logică toate cărţile motivaţionale, cabinetele psihologilor, nici măcar simbolul universal al comfort food-ului: CIOCOLATA (tradusă, nu mai are nicio noimă, aşa că, scuzaț, m-am murdărit de engleză la gură şi se ia greu). Și… cum să renunţăm noi la ciocolată ?!

Felicitări ! M-ai avut.

masked-man  “Întotdeauna am visat la poveşti de iubire rupte din cărţi, la finaluri fericite când cei doi se ţin strâns de mâini şi îşi jură credinţă până la sfârşitul zilelor şi mult după aceea”. Cam aşa îşi începe destăinuirea C., o tipă care vine des pe la sală şi cu care am început de puţin timp să vorbesc. M-a uimit faptul că m-a ales pe mine din toată cohorta aia de tăntici lucrate, cu bicepşii în formare. De regulă, chestiile amoroase mă lasă fără replică, pentru simplul fapt că mi-a fost dat să întâlnesc, de-a lungul timpului, o serie de purtători ilegal de penis (uuu…cuvânt greu, îl găsiţi şi în DEX, nu vă mai oripilaţi atât !) care erau interesaţi de ceva real şi serios cam cum mă atrage pe mine ideea de clismă în toiul dimineţii. Şi totuşi, am continuat s-o ascult. Avea în tonalitatea vocii ceva care îmi amintea de mine în momentele alea aneuronale când credeam că lumea începe şi se termină cu un EL. Şi ghici ce ?! Lumea mea nu s-a terminat acolo. No, Sir ! Soarele a continuat să răsară, inima a continuat să bată… E drept, o mai verificam uneori ca să mă asigur că nu se colorează în albastru şi încetează să mai ticăie, cum spuneau unii prin paginile îngălbenite de vreme ale romanelor vechi. Aşa m-am lămurit că oamenii ăia nu aveau nici cea mai mică idee despre ce vorbesc. Poţi să mori din cauza unui anevrism, sau dacă te calcă un dobitoc care şi-a luat carnetul în baza cecurilor în alb semnate de tăticu’ drept contribuţie către fondurile de pensii ale Poliţiei Române, însă de inimă albastră niciodată. Dar să alunecăm din nou pe firul poveştii şi să vedem ce avea pe suflet noua mea amică. Din spusele ei, avusese norocul de a întâlni un bărbat – impropriu spus “bărbat”, dar să-i lăsăm acest mic petic de demnitate momentan, care i-a arătat lumina şi apoi a stins becul. Eterna poveste între un bărbat şi o femeie, când ea visează la căsuță cu gard alb, iar el vrea doar o poveste în plus la berea săptămânală cu prietenii. Dar ştiţi ce mi se pare haios în toată povestea ? Că aud mereu acelaşi lucru, însă continui să mă minunez de lipsa de compasiune a unora şi de naivitatea celor cu care interacţionează. Asta nu mă exclude din ecuaţie, de regulă, sunt reprezentantă de succes a celor din a doua categorie şi, sincer, chiar mă mândresc cu asta. Mă mândresc cu faptul că încă mai cred în oameni într-atât încât să nu mă îndoiesc până la proba contrarie de sinceritatea lor. Încă mai am convingerea că toţi ne-am născut având o esenţă bună, că nimeni nu face rău celuilalt decât dacă, la rândul său, a trăit la un moment dat o chestie similară şi încearcă să-şi ia măsuri de precauţie pentru ca acest lucru să nu se mai întâmple. Şi totuşi, câteodată este prea mult. Aşa a fost şi cu C. A crezut, a visat, s-a înălţat şi a căzut de sus. De sus de tot. Când am întrebat-o cum de s-a lăsat atât de orbită deşi semnele erau clare în ce-l priveşte, şi-a ridicat capul din pământ (bine, era gresie, dar pentru impresie artistică…), m-a privit în ochi şi mi-a zis simplu: “L-am iubit”. Cu trei cuvinte mi-a demontat întreg arsenalul de dojeni. Am lăsat deoparte privirea critică şi am început să mă gândesc ce i-aş putea spune unui “actoraş” de duzină, care după ce a făcut “figuraţie” ani de zile, a căpătat trei replici într-o “piesă” şi până la antract n-a mai rămas nici urmă de el pe scenă. Păi i-aş spune cam aşa:

“Felicitări. M-ai avut ! Ai reuşit să pui stăpânire pe sufletul meu cu replicile tale perfectate în timp, să îmi subjugi mintea şi să-mi acaparezi gândurile. Te simţi mai  bărbat acum că ai mai făcut o bifă în carneţelul ăla al tău cu foste ? Îţi creşte stima de sine când te gândeşti că ai reuşit să mai duci de nas o tipă care nu a vrut altceva decât să te iubească şi să-ţi poarte de grijă ? Ţi se dublează salariul dacă demonstrezi că ai o doză substanţială de nesimţire şi o etalezi tuturor ca pe un bun de mare valoare ? Se aşează mai bine hainele pe tine, se șifonează mai puțin ? Dacă aşa stau lucrurile, atunci fie. Mă bucur că nu mai sunt eu cea pe care o minţi în fiecare seară cu glas mieros că o iubeşti până la lună şi-napoi, de parcă n-ar şti toată lumea versurile melodiei cântată de Savage Garden. Mă bucur că nu mai stau priponită în telefon aşteptând un semn de la tine. Că nu mă mai uit cu teamă în lista de “amice” noi, cu care doar “socializezi” la ceas de seară. Mă bucur că nu mai sunt una dintr-un lung şir, pentru că, vrei să crezi sau nu, m-am eliberat. De tine, de noi, de minciuni. Ai fost o lecţie pentru mine, o lecţie grea şi tristă, dar care mi-a întărit caracterul şi m-a făcut conştientă de ceea ce reprezint şi ce merit. Şi merit mult mai mult, dragul meu ! Merit luna aia de pe cer pe care mi-o dădeai în mod fictiv ca semn al “dragostei tale eterne”, merit complimentele şi privirile hulpave cu care mă ademeneai crezând că doar aşa îţi poţi atinge scopul mârşav. Diferenţa este că nu le mai vreau de la tine. Le vreau de la un bărbat adevărat, nu de la un player de duzină care a ales să-şi trăiască viaţa în modul cel mai lipsit de esenţă posibil şi se gândeşte doar la sex. Sexul e overrated, tipule ! Este trăire de moment. Nu are substanţă. Când ajungi acasă şi izbeşti uşa de perete cu piciorul, nu vine nimeni să te întrebe cum ţi-a fost ziua, să te sărute şi să îţi alunge migrenele cu un masaj uşor la tâmple. Când te întorci de pe o parte pe alta a patului şi realizezi că ai prea mult spaţiu şi prea puţină afecţiune, nu găsești pe nimeni acolo să îți asculte gândurile și să-ți alunge fricile. Mi-aș dori să te gândeşti la ce ţi-am spus. Da, știu că acum râzi, că totul e carpe diem și adrenalină, dar mai dă timpului timp. Mai așteaptă un an, doi, zece, când totul o să capete substanță în viața celor de lângă tine, când toți amicii de pahar vor veni la întâlniri cu poze și povești de familie, iar tu te vei simți stingher cu carnețelul ăla negru și obosit plin de “cuceriri” de moment. Evident că atunci eu voi fi a celui care m-a meritat pe deplin şi a ştiut să mă aprecieze, însă dacă am reuşit să îţi dau apelul de trezire chiar şi în acest ultim ceas, eu zic că mi-am atins scopul. În altă ordine de idei…Felicitări ! M-ai avut. Dar ai avut doar o versiune a mea neîmbunătățită. Cam ca omida aia pe care o privesc toți cu dezgust uitând ce fluture viu colorat va deveni. Voiam să îți dau ție privilegiul de a mă însoți în călătoria asta, însă gândacii stau cu gândacii, iar fluturii cu alți fluturi.”

Eh, cam aşa, dragii moşului. Evident că nu mă aştept să fiu pe placul tuturor cu monologul meu. Ar fi de-a dreptul plictisitor. Însă ce mă frapează cel mai mult este faptul că interacţionez tot mai des cu “actoraşi” de duzină care se laudă cu libertatea şi viaţa lor frumoasă şi plină de diversitate. Oare chiar aşa bine să le fie ? Mă îndoiesc.

Articol publicat pe site-ul miriam-followme.ro

Felicitări ! M-ai avut.

 

Piesa de schimb

six-feet-bed

     Cum te simți când îți dai seama că bărbatul care acum pare că te venerează este, de fapt, un actor mediocru în viața reală ? Unul pe care, deși își joacă rolul lamentabil, ai ales să-l lași să o facă doar ca să nu înfrunți boala secolului ăsta: singurătatea. În mintea ta ai rămas tot puștoaica aia complexată de care râdeau copiii când te duceai cu teamă la școală. Te crezi fericită în brațele lui ? Te încălzește la pieptul la care, cu câteva zile înainte a bătut la unison cu a lui, altă inimă – o inimă de femeie, poate mai frumoasă, mai deșteaptă, mai bogată decât tine. Te întrebi în secret cum este ea, deși îi negi existența în fața altora. Te minți singură că pe tine te iubește și că totul a fost doar o rătăcire, un moment de slăbiciune pe care îl au deseori bărbații. Da, bărbații ăia puternici care aruncă cu greutăți în aer și care ar putea muta munții cu ambiția și perseverența de care dau dovadă ca să facă o cucerire. Dar el este “altfel”. El nu este ca toți ceilalți. Și știi ce ? Chiar nu este. El a ales să te mintă PE TINE, să aducă altă femeie în casa și viața pe care ați clădit-o ÎMPREUNĂ de câteva luni bune. Cât tu îți faci selfie-uri atent studiate, cu gândul să-i menții interesul, el se întoarce pe partea cealaltă a patului VOSTRU să o strângă mai aprig în brațe pe ea, pe cea care ți-a invadat teritoriul și ți-a revendicat locul. Și îi soptește ei vorbe duioase, cu glasul ăla ușor răgușit cu care îți spune și ție “iubito”, în fiecare dimineață. Și îi desenează conturul feței cu aceleași degete cu care îți scrie ție poezii de dragoste. Stau martori la trădare lumânările topite de momentele tandre pe care le-au trăit în liniștea nopții și paharele de vin roze care le-au oglindit trupurile înlănțuite de pasiune. Mai știi obiceiul ăla drăguț al lui de dimineață, când te îmbie cu alintaroma de cafea proaspăt presată, în acorduri de muzică franțuzească de la radio, de ai impresia că ești protagonistă într-o reclamă ? Ei bine, la fel o impresionează și pe ea. Fix la fel, fix cu aceleași gesturi. Știi locul ăla de la baza gâtului pe care îl vânează ca un braconier în căutare de pradă ? Ah, ce drăguț, credeai că e ceva special, numai între voi doi… Păi este ! Între voi doi… și ea !

    Cum te simți așa, vulnerabilă ? Îți vine să îl strângi de gâtul ăla dezmierdat de cealaltă, în schimb tu îl strângi mai tare la piept de teamă să nu-l pierzi. Deja nu mai este vorba de iubire, ci despre delimitarea teritoriului. Ce faci, în cazul ăsta ? Cum arăți că nimeni și nimic nu te poate învinge ? Frumusețea este trecătoare, la fel și tinerețea, dar ai tu răbdare să treacă timpul și să devină evidentă treaba asta la ea ? Nu ! Începi să elaborezi strategii, să recurgi la tertipuri. Începi să faci poze pe care să le vadă toți, în care să îți afișezi într-un mod disperat fericirea alături de “omul” tău. Îți storci creierii încercând să găsești activități și conjucturi în care să fiți mereu împreună. Dacă ai putea să-l legi cu o sfoară invizibilă de tine, ai face-o fără regrete, pentru că ai nevoie să-l știi dependent de tine. Ce-ar fi dacă, în ecuația noastră, bărbatul în cauză ar fi depinde financiar de tine ? Lamentabil, dar se întâmplă des să vedem asta. Hmmm…deja am avea de la ce porni. Ar fi frumos să vă mutați împreună iar (să presupunem că ați mai încercat, însă acum, cu amenințarea asta a teritoriului, nu mai vrei să riști să-l lași nesupravegheat) și să fii sigură că nu ar mai putea să te părăsească așa repede cum o poate face acum. Hai că începe să se lege ceva. Dar ești dispusă să stai cu un om tot restul vieții știind că gândurile lui se împart între tine și ea, sau între tine și alte zeci de femei, care, pe lângă faptul că îi tranzitează mintea, își găsesc loc și în patul lui, atunci când tu îți programezi o ședință la coafor, de exemplu ? Dacă răspunsul este da, atunci îți meriți pe deplin soarta. Și știi ce ? Femeia de schimb nu e ea, femeia de schimb ai devenit tu ! Da, pe tine te schimbă ca pe o bujie stricată, cu alta nouă și mai strălucitoare. Dar ai să vezi asta în timp. Când o să-ți dai seama ce mult ți l-a irosit. Nu meriți să ți se spună nimic acum, oricum nu ai puterea să accepți. Te agăți de el ca Mowgli de lianele din junglă. Rămâi în întunericul tău acum, însă, la un moment dat, o să îți răzbată prin desimea lui și o rază de lumină care o să crească în intensitate atât cât să-ți permită să vezi totul clar și să spui: “STOP ! De astăzi începe viața mea !”

    Succes !

Articol publicat pe site-ul MiriamFollowMe:

Piesa de schimb

Acel moment când îi trimiți la dracu’ și ei se întorc să-ți spună cum a fost…

90259905

„Mă calci pe nervi, te calc pe cap !” e vorba mea de când am putut să zic „hippopotomonstrosesquipedaliofobia” fără să-mi mușc limba și să mi se zbată un ochi.Totuși, mai „este niște unii” care se încăpățânează să-mi scoată la suprafață latura de prințesă războinică cu tocuri de cinșpe, doar ca să verifice dacă mai zace așa ceva în mine. Și zace, vă spun eu ! Da’ hai să vă povestesc.

    Era o zi de primăvară normală, cu muguri înfloriți, cu băi de soare care îți dădeau un mic preview a ceea ce va îndura olfactivu’ pe timp de vară, când domnii/doamnele certați/certatecu apa și săpunul, ca Bahmu cu Prigoană, își răspândesc aromele de subțior suspendat pe bările autobuzelor. Presiunea atmosferică era în limite normale, doar cea resimțită de căpuțu’ din dotare dădea ceva semne de anticipare a evenimentelor ulterioare. Cu speranță în suflet și un zâmbet larg ce mă caracterizează de la o vreme, de când nu mai uit să-mi iau antidepresivele (apropo, vedeți și voi unicornii ăia roz care plutesc pe curcubeie răsărite din deriere de girafă dătătoare de M&M la kil ?) mă îndrept către mall, pentru că zi de salariu și necesitate de haine, deși am prins ușa dulapului de acasă cu sârmă ca să stea închis și să-mi țină textilele la un loc. În drumul meu spre satisfacerea nevoilor primare de shopaholică în sevraj, văd măre sigla Vodafone. Îmi aduc aminte că în câteva ore îmi expiră cartela de net, iar fără net mi-e pustiu și-mi șuieră a gol precum cardul după un raid prin magazine. Ca o paranteză, nu știu ce a fost în capul lui Maslow ăla când a realizat piramida nevoilor. Sigur nu avea toate țiglele pe vila cu trei etaje și piscină interioară. Ia faceți și voi un calcul mai poți să te gândești la mâncare după ce vezi o rochie la Balenciaga sau o geantă la Folli Follie ? Te gândești, dar doar ca să îți reduci consumul cât să nu dai în inaniție și să strângi bani pentru ele. Sau net ? Cum să stai tu, om frumos și cuminte, fără să postezi ce îngurgitezi la drum de seară, fără o etichetă mică-mitică de firmă, să vază vecinu’ de la șase că te doare la bască de bemveu’ parcat pe două locuri din care răsună melodios Vali a lui Vijelie sau Florin a lui Salam Bănățean ? Hai că iar mă pierd în detalii și uit esențialul – achiziție de sandale de la Musette. Ăăăăă…sorry, aia e altă listă. Achiziție de internet pe cartelă. Zis și făcut. Intru în magazin. De la ușă m-a întâmpinat un băiețandru care părea destul de amabil, genul ăla de om care ți-ar întinde o mână dacă te-ai afla în nisipuri mișcătoare, doar cât să-ți tragă Rolexu’ de pe încheietură. Îi zic ce vreau, cu speranța că dacă mă mișc repede, mai apuc două ore de cutreierat prin magazine: 6 GB de net la pachet și c-o fundiță roz ! Răspunsul lui, la fel ca cel pe care îl tot aud de un an de zile, de când optez pentru practica asta: „Nu vrei o ofertă de abonament cu aceleași opțiuni, dar la un preț mai mic ?”. Calule, mănânci cereale Chocapic cu ciocolată ? Am fost tentată să răspund ca de obicei: „Nu, n-am timp, mulțumesc.” și să-mi privesc reflexia în ochii-i triști și goi, în timp ce îmi activa opțiunea cerută, însă ceva m-a oprit.Ăla a fost momentul de cotitură, momentul când trebuia să bag în marșarier și să-mi văd de conservatorismul ce îmi caracterizează zodia. În schimb, eu ce fac ? Ridic o sprânceană a interes și mă postez în fața omului, pe un scaun suspendat până la constelații – ăștia au impresia că românii sunt toți Ghiță Mureșan sau Nadia, care dacă face un triplu salt ajunge să dea ștafeta cu îngerii. Începe descrierea ofertei. Atâta aburire nu am văzut decât în scenele fierbinți din mașina care plutea pe Titanic. Și vă putem da și….și mai avem și….beneficiați de….avem și unicorni roz…amandine… Mai avea puțin și îmi găsea și pantofi la reducere de la Louboutin, da’ am zis să nu profit așa de săracul om. Ca să rezum rezumatul, am fost de acord să închei contractul super-mega-extra avantajos, singura mea pretenție fiind păstrarea aceluiași număr de telefon – pretenție pe care i-am repetat-o ucenicului-vrăjitor de vreo patru ori, să fiu sigură că înțelege, în caz că avea un ușor retard. După ce mi-a confirmat că nimic nu se va schimba, ba mai mult – că pot rezilia contractul când vrea căprioara, 14 zile de acum încolo, am bătut copita, am realizat semnătura-mi seismică pe cinșpe foi și dusă am fost.

Toate bune și frumoase, navigam pe Internet ca Magellan prin Americi, îmi venea să mă pup singură pentru alegerea făcută și să-mi dau o amandină cu moț la grecii mei de la Agapitos.Eh, poate voi ăia trei care ați avut răbdare să-mi parcurgeți textul ( Da, mamă și tată, am închis aragazul după ce am făcut ceai ! Buni, te pup !) vă întrebați unde s-a rupt lanțul de iubire. Păi s-a cam fisurat atunci când am observat că nu mai pot primi apeluri pe numărul în cauză. Dar să le urmărim puțin logica celor de la Vodafone: te duci să-ți faci abonament cu Internet, repeți de parcă ai avea Tourette că vrei să-ți păstrezi numărul pentru că îl știu niște oameni, și ei îți dau abonament fără drept de a fi sunat. Un fel de „ te scuip în ochi și zic că plouă”. Sincer, mie îmi sună mai mult a scărpinat cu mâna stângă la lobul drept, dar poate sunt eu mai pretențioasă.Evident că scandalul ce a urmat din parte-mi și reclamațiile care le-au înnobilat birourile de puteam să le schimb tapetul din două (cel puțin !) nu au lipsit. Dar cel mai mult mi-a plăcut răspunsul unui manager Vodafone: „Da’ ce vreți, domnișoară ? Să reinventați dumneavoastră roata ?”. Pe moment nu am putut să articulez nimic, rămăsesem siderată de nesimțirea cu careeram tratată. Acum, după ce nu îmi mai zvâcnește vena la tâmplă, i-aș răspunde: “Da. Vreau să reinventez roata și să te calc cu ea pe cap înainte și înapoi ca într-un banc cu Funar și unguri (nu am nimic cu ei, Doamne fere, doar sadismul bancului m-a inspirat). Măh, și îmi promiseseră până și amandine, iar cu amandinele nu te joci !

Concluzia: când ceva pare prea frumos să fie adevărat, de obicei e doar o iluzie împachetată frumos. Dacă stai puțin și analizezi cutia, începi să simți izul de putred pe la colțuri, chiar dacă funda miroase a Givenchy. Știi ce zic ?

Articol publicat pe site-ul MiriamFollowMe

Acel moment când îi trimiți la dracu’ și ei se întorc să-ți spună cum a fost…

Un taxi numit speranță

dnews-files-2016-02-taxi-670-jpg

„Hai cu povestea că n-ai mai scris de ceva timp !” Așa mi-ar spune o prietenă bună. De fapt, așa mi-a și zis recent. Mă bazez pe ea și pe încă vreo doi membri din familie că îmi ridică linia aiașerpuită de la graficul cu statistici de fiecare dată când îmi transmit degetele că li s-a făcut dor de o mișcare ritmică pe tastatura laptopului. Păi, hai să încep, zic !

Stau și mă uit pe geam. Vremea de afară e așa îmbietoare că îți vine să–ți faci culcuș lângă unșemineu dintr-o cabană, cu un pahar de vin roșu atașat de falange și să te mai găsească la vară, fix când e numai bine să îți lași urmele pe nisipul ăla fin de la mare – știți voi – Ipanema cu baldachine și perdeluțe fâlfâitoare. Nu, nu acolo unde poți săți faci afacere cu mâncare chinezească pe bază de alge naufragiate și unde, în loc de scoici, găsești sticle de bere în care să asculți vuietu’ valurilor. Dar ce spun eu, că nu sunt fan mare ?! Eu cu muntele mă înțeleg mult mai bine. M-am îndrăgostit iremediabil de aerul curat și peisajele atât de frumoase pe care le-am văzut în puținul timp petrecut afară din orașul ăsta care, uneori, simți că te apasă cutoată agitația și zgomotul lui. Dar nu, nu vreau să elogiez acum priveliștile cu care mi-am delectat ochii bine ascunși sub lentilele ochelarilor. Vreau să vă împărtășesc ceva. Un gând, un sentiment, o stare cu care m-am confruntat recent.

Citeam în urmă cu ceva timp pe Facebook câteva postări ale unei prietene care face ce face și tot dă peste taximetriști care mai de care mai vorbăreți și mai dătători de pilde. Chiar măgândeam că nu se poate să se întâmple mereu asta – doar eu dau de toți fanii lui Salam și alte mezeluri consacrate, ridicate la rang de muzicanți ? Ei bine, există o primă dată pentru toate (pe asta îmi bazez și eu îndârjirea de a cumpăra lozuri de la Casă, din Cora), chiar și pentru a întâlniînvârtitori profesioniști de covrig cu un talent extraordinar în a citi până în adâncul sufletului tău, dincolo de barierele pe care le ridici cu măiestria unui zidar experimentat. Manole, vezi că te detronăm, băiatule !

Era o seară ploioasă și rece, dar frigul care îți intra în oase era o adiere fină în fața uraganuluide sentimente și bătălii care îmi săgetau sufletul. tiți sentimentul ăla când, orice ar face toți cei din jur și oricât de bine intenționați ar fi, ție ți-ar fi mai bine cu o pătură pe cap și două rânduri de țoale ponosite, aruncate la nimereală pe tine ? Ei, cam așa a fost și atunci. Veneam de la omini-petrecere destul de reușită, unde, deși eram înconjurată de oameni dragi și luminoși, singura chestie care îmi trezea un ușor iz de relaxare era gândul că în maxim o oră am să ma pot retrage acasă, în conul de umbră pe care îl recunoșteam ca fiind mai al meu decât însuși numele pe care îl port și care, dintr-o dată, părea că nu mă mai reprezintă. Cei care mă cunoscștiu că sunt extrem de reticentă la ideea de a lua un taxi în miez de noapte, însă în lipsă de cal alb cu prinț atașat sau formula corectă pentru teleportare, am făcut compromisul suprem. L-am comandat prin firmă. În maxim șase (nu cai frumoș !) minute mam pomenit cu un taxi galben la scară. Fecioara din mine inspecta, în secunda doi, toată vopseaua de pe mașină și căuta urme ale unor tamponări recente. Îmi zisese mie cineva să fiu atentă la astfel de detalii și să nu urc în mașina cu pricina nici dacă mă fugărește o haită de rottweileri înfometați. Ochiu’ meu scrutător n-a găsit nimic neconform, așa că mi-am facut curaj și am pășit, ca o lady ce mi-s, în taxi. Evident că mai întâi am dat cu capul de bara de sus, apoi, la închiderea portierei mi-am prins șalul atârnător în ea, dar la mine astea sunt lucruri la ordinea zilei…sau a nopții, dupăcaz. După tot tumultul și după ce am întors partea din spate a mașinii omului cu susul în jos, am reușit, într-un final, să văd și cine avea să mă conducă în lungul drum spre casă. Doi ochi, două mâini (crucială faza cu mâinile, mai ales pentru un șofer), două picioare – cam tot arsenalul necesar să pot spera la o întoarcere teafără și nevătămată la locul de baștină (nu, nu la Polizu, că depășisem momentu’ de vreo jde ani, nu zic câți). Se întoarce către mine și măîntreabă politicos: „Încotro, domniță ?”. I-am dat adresa, sperând că la asta și la salutul formal de la finalul cursei să se rezume singurele articulări de cuvinte pe care le-aș fi auzit în noaptea cu pricina. Ți-ai găsit ! Nu voiam altceva decât să privesc ploaia care bătea în geam, să fiu cu gândurile mele, undeva departe, undeva unde nu mă putea ajunge nimeni nici dacă stăpânea viteza luminii. Deja îmi întorsesem capul cu totul către fereastră și alunecasem în transa autoindusă. Omu’, ca orice personaj cu chef de vorbă și care lucrează pe bacșiș, s-a întors către mine cu gândul de a face conversație. Îl vedeam cu coada ochiului și parcă simțeam cum îșiînăbușă impulsul de a-mi spune ceva. N-a rezistat. Deja mă gândeam la o scenă din Seinfeld în care Elaine, personajul feminin (hai, mă, ce naiba, nu v-ați uitat la Seinfeld nd erați mici ? Ce copilărie ați avut ? 😛 ) se prefăcea a fi surdă pentru a evita fix aceeași situație. M-am simțit de porc să procedez la fel. În plus, la istoricul meu de gafistă înnăscută, sigur mă dădeam de gol dacă treceam pe lângă vreun panou care afișa reduceri la pantofi sau cine mai știe ce...că, deh…nu mă simt bine până nu îmi împărtășesc și cu alții bucuria – vezi pozele cu amandinedin frigiderul personal postate pe Facebook.

Buuun. Să revenim la ochiu’ scrutător a lui nea’ șoferu’ și cuvintele care se zbăteau să-i străbatădentiția definitivă. „Vă văd îngândurată rău, domniță. E rost de poveste cu iz de amor…”.

Ufff…eh, uite fix despre asta voiam eu să vorbesc acum, la miez de noapte, cu un ilustru necunoscut. Am încercat să mă sustrag din ceea ce voia să devină un dialog sau o mărturisireîn toată regula, zâmbind politicos. Omu’ n-a înțeles aluzia și a continuat: „Lăsați, domniță, căpână la vară vă trece. Sunt grele bătăliile inimii, grele ale naibii și nu mereu ieșim cu capuridicat din ele. Da’ toate trec. Apar altele, și altele despre care zicem că sunt și mai grele, și iar ne cuprinde groaza, și iar plângem, și iar urâm. Apoi iertăm, domniță. Iertăm și trecem mai departe, că viața e făcută și cu bune și cu rele. Dacă

n-ar fi relele, cum să vedem binele ? Așa ajungi să stimezi omu’, să te bucuri de ce îți dă. Totul e pe comparații: ăla a fost așa, ăsta e așa. Ăla m-a făcut să plang, ăsta a fost răbdător, a înțelesși mi-a dat timp să mă vindec. Așa e de când lumea și așa o să fie mereu.

Deja nu mai auzeam nici picăturile de ploaie, nici nu mai eram cu nasul în fereastră. Mă făcuse omul ăsta, cu sinceritatea lui dezarmantă, să rămân în prezent, doar ca să-i ascult vorbele. Erau vorbe simple, dar se vedea că vin din suflet. Jur că m-am uitat la bord, acolo unde avea licența de taximetrist să văd dacă nu cumva are lânga ea și o diplomă de absolvent într-ale psihologiei. Dacă aveam o canapea mai lungă și mai confortabilă, aș fi jurat că stau în cabinetul unui psiholog cu experiență. N-avea. Era doar un om simplu care a fost atent.

Dacă sunteți atenți la cei din jur, puteți cu ușurință să le auziți gândurile, să vedeți sub zâmbetul cordial al unora, tristețea care le umbrește chipul. Și puteți să-i faceți să se simtă mai bine. Așa cum s-a întâmplat în noaptea aceea cu mine. Nici nu mi-am dat seama când am ajuns la destinație și mi-am văzut blocul înălțându-se semeț lângă cel vecin. Evident că am dat un mic ocol pentru că nu am nimerit intrarea din prima, dar asta e o altă poveste. (prietenii știu de ce…(). Revenind la taximetristul nostru psiholog, am ținut morțiș ca la finalul cursei să îi spun un „mulțumesc” zdravăn și din tot sufletul, apoi mi-am luat „la revedere” și i-am strâns mâna.

Hai că ne-am înmuiat de tot. Deci, care te fac un kickboxing diseară ?

Articol publicat si aici: http://miriam-followme.ro/life/un-taxi-numit-speranta/520

Prospect pentru dragoste

1e764504-6ed7-487a-8bb7-2ee4336bb7ad    Dragostea ar trebui să vină cu un avertisment de genul „Atenție ! Acest sentiment dăunează grav sănătății”. Unul din ăla cu multe semne de exclamare, cum vedem la proaspeții şoferi scăpați în trafic precum gladiatorii din Antichitate trimişi să se lupte cu mâinile goale în arenele cu lei înfometați. Eu una mi-aş tapeta întreaga cameră cu semnele alea de exclamare, ca să îmi aduc aminte cât de mare este pericolul la care te expui când apare fără să vrei, fără să o poți împiedica în vreun fel. Când în uşa aia mică din cămăruța scăldată în întuneric a inimii apare o spărtură ce lasă loc de trecere fie şi unei raze de soare, e momentul să începi să-ți lipeşti semnele de exclamare ca să o astupi. Câteodată lumina este una caldă, reuşeste să-ți încălzească încet-încet camera cu puterea ei crescândă. E cam ca la becurile astea economice. La început m-au enervat. Da’ m-au enervat grav. Ajunsesem să-mi fac stoc de becuri normale, numai ca să nu fiu nevoită să le folosesc pe astea noi. Mă irită faptul că trebuia să aştept un timp ca să reuşesc să văd abia cât să nimeresc cu un capăt de ață gaura unui ac, dar acum am înțeles întreg mecanismul. Nu este prea complicat. Este vorba de obişnuință, de acomodare. Cred că tot de la cercetătorii americani ni se trage şi apariția lor. Sigur s-a trezit un luminat (nu, nu „iluminat” – ăştia şi-au mâncat deja turtele cu brânză şi mărar prin Evul Mediu…ăăă..guess what !…mi-e poftă de turte cu brânză şi mărar. Şi ție, nu ?) Bun, reluăm. Un luminat s-a gânditîntr-o zi că ar trebui să existe nişte becuri care să fie eye-friendly (adicătelea amice cu ochiu’) şi să nu-l mai expună din prima unor traume luminoase. Că ar fi mult mai bine dacă nu ni s-ar mai prezenta totul la microscop, ca să avem timp să ne acomodăm cu ideea de lumină. S-o percepem întâi aşa, difuză, pentru ca mai apoi să crească în intensitate şi să ne absoarbă cu totul. Vedeți ce deep am fost ? Şi am pornit de la un simplu bec înfiletat acolo unde trebuie. Stai că am pus moțul pe amandină. Fix acum, după atâta aberat despre becuri de zici că-s electrician de meserie. V-ați prins unde e şpilu’? Hai, că vă zic..nu de alta, dar mă aşteaptă o turtă cu brânză şi mărar în bucătăria mea cu lumină difuză.

    Chintesența treburilor ăstora stă în a înfileta acolo unde trebuie, unde se potriveşte becul cu pricina. Degeaba îți iei tu bec economic, dacă atunci când ajungi acasă constați că filetul lămpii e o țâră mai mic. După trimiterile la originile facerii, de regulă vizat fiind ăla de ți-a vândut minunea sclipicioasă, ajungi să te uiți la bec şi becu’ la tine. Aşa e şi cu amorul. Îl faci, da’ cu ăla/aia cu care te potriveşti. Nu vorbesc de o potriveală de 3 ore, cât durează o partidă de…şah, sau un meci de fotbal (bine, aici mai există şi minutele de prelungiri, dar câte poți să dovedeşti în alea 15 minute ? Multe, ar spune cei de la Liverpool care au câştigat în 2014 un meci numai din golurile date în prelungiri, dar nu pe ei punem reflectorul acum). Însă, chiar şi aşa, cu potriviri sau nepotriviri, cu înfiletări sau neînfiletări, eu tot cred că dragostea ar trebui să conțină un prospect înşirat pe mai multe pagini în care un om de bine să prezinte, pe rând, următoarele: ce este şi pentru ce se utilizează; sfaturi înainte de utilizare; cum se utilizează; reacții adverse posibile; cum se păstrează.

    Să le luăm sistematic, ca să ştie omu’ de bine cam ce doreşte inima lu’ căprioara de la el.

    1. Ce este şi pentru ce se utilizează.

    Aici, bunul meu, te rog să scrii despre compoziția dragostei. Ştii tu…vise, fluturi obişnuiți cu mediul anaerob – ăia de îşi fac culcuş printre sucurile gastrice, mesaje de amor la ceas de seară, sărutări furate şi promisiuni de acum şi pentru totdeauna, toate ambalate frumos, cu fundiță roşie şi livrate la adresa stabilită în prealabil.

Pentru ce se utilizează. Hmmm…păi aici ar trebui să scrii că este remediul potrivit pentru plictiseală, doar că efectul este scurt şi trece repede. Unii spun că în trei ani, alții că după prima noapte, dar mai sunt şi idealişti care cred că dragostea învinge patina timpului mai ceva ca Plushenko la competiția de la Sochi.

    2. Sfaturi înainte de utilizare.

    Aici e musai să spui următoarele: Dacă sunteți hipersensibili sau suferiți de o afecțiune mai veche nu vă băgați ! Scurt şi la obiect. Orice bolnav are nevoie de perioada lui de refacere, aşa cum şi celor proaspăt ieşiți din operație nu li se permite să alerge la maraton târându-şi perfuzia printre competitori. Morții cu morții, vii cu vii şi cu coliva lor. Aici sunt rea, ştiu, dar până nu simți că poți să respiri singur, fără să ai nevoie de aparate, nu îi încurca pe alții.

    3. Cum se utilizează.

    Ei, uite, aici te vreau poet. Aici trebuie să-ți arăți iscusința. Hai că încep eu: se ia un vrăjitor şi o muritoare, se dă o situație ipotetică în care primul începe să îndruge verzi şi uscate muritoarei până ce fraie (ăăă…să am pardon, mi-au alunecat degetele aiurea pe taste 😛 ) începe să şi creadă. Totul ține de recuzită, de cum cade lumina, de cât de vulnerabili suntem noi uneori. Scenariile pot diferi, însă baza poveștii este mereu aceeași – învățăm să zburăm, prindem gustul libertății și, din senin, cădem de sus, unii mai ghinioniști chiar de foarte sus, până ne frângem precum frunzele toamna. i ne rămâne doar să vedem dacă avem puterea să ne lipim la loc. E impropriu spus „la loc”-ul ăsta. Nu mai poți fi niciodată la fel. Nu mai poți avea nicicând aceeași formă, aceeași textură. Poate așa devii TU, cel sau cea care trebuie să îșiînvete lecția și să își găsească echilibrul, așa lipit cum ai ajuns să fii. Ca o omidă care își mai păstrează visul de a fi fluture.

    4. Reacții adverse posibile.

    Ei..aici, lasă-mă pe mine. Le știu. Le-am bifat ca pe răspunsurile corecte de la BAC, acum ceva ani în urmă. Hai să îți zic câteva, că pe restul ești dator să le trăiești și singur/ă. Nu de alta, dar cum ai putea să afli ce îți face bine, dacă nu ai trăi și starea de rău ? Here we go. Pot săapară amețeli, ritm cardiac accelerat (îți poti închipui senzația aia de tren în mișcare care dăpeste tine cu viteză maximă ? Ei…ia-o pe aia, înmulțește-o cu 100, mai adună fo’ trei simboluri de infinit și ai să vezi despre ce vorbesc), slăbiciune, extaz, agonie, dor, zâmbete naive apărute din senin în colțul gurii, bolboroseli fără noimă dar atât de pline de înțeles pentru tine, lacrimi, dureri de cap, gust amar. Mai spun ? Nu…mă opresc aici și mai completezi și tu. Nu vreau săți fac munca mai ușoară. Doar sunt o biatch în fond.

    5. Cum se păstrează.

    Blanc. Nu, nu e refuzul meu de a zice ceva (cacofonie, știu, da’ hai de data asta s-o integrăm lângă aia cu Biserica Catolică și Luca Caragiale, că n-am chef să schimb), nu m-a lovit lipsa de inspirație fix acolo unde ar trebui să scriu cel mai mult. Pur și simplu așa se păstrează. Totul trebuie să fie alb. Totul trebuie să fie curat, adevarat, luminos. Totul trebuie să fie ca o tabla albă (da, măh, au apărut și din astea albe pe care scrii cu markerul), mereu să poți scrie altceva, mereu să găsești ceva nou și săți păstrezi entuziasmul de a scrie fix acolo, în același loc care te așteaptă de fiecare dată să-i întinezi albul, să îi dai formă și substanță. Așa se păstrează. Sau..așa cred eu că ar trebui să se păstreze. Nu am ajuns la etapa 5. Cineva mă tot pune să leînvăț pe primele patru până voi putea să le recit așa cum făceam cu Mama lui Coșbuc la serbările din Generală, de abia îmi puteam stăpâni lacrimile (trăiam momentul liric, ce știți voi…).

    Chiar…tu știi cum să ajungi la 5 ? Sau chiar un etaj mai sus ?

Articol publica si aici:      http://miriam-followme.ro/life/prospect-pentru-dragoste/416

 

Azi am desenat un porc…

12064059_508322022673241_936129244_n
      Azi am desenat un porc. Parol ! În răgazul dintre două contracte ne-am adunat toate şi am început să desenăm. De nervi, de stres, de tot ce vrei şi ce nu vrei. Aşa e la birou, mai ales la unul la care se vine dis-de-dimineată şi se pleacă atunci când se poate. Singura regulă este să nu fie soarele încă sus pe cer că doar pe lună ne luăm plata, cu luna tratăm. Totul a pornit la inițiativa unei colege înzestrată cu haz – dar, dacă stau să mă gândesc, toate de aici suntem aşa. Fiecare cu doza ei de sarcasm, cu bancurile ei despre Ițic, Ştrul, blonde, Lis, Mițe motocicliste şi bicicliste şi alte drăcovenii. Nu ne-a suflat o vorbă, nici măcar despre titlul testului.
    Dar să vă spun cum stă faza cu porcul. Am luat conştiincioasă o foaie de hârtie şi am trecut la treabă. Am desenat mai întâi capul – ăla de merge atât de bine la o piftie cu mult usturoi, trunchiul, picioarele şi codița. Nu uităm nicicând codița. Se pare că este foarte importantă, aşa cum urma să descopăr. Încet-încet…a ieşit şi porcul. Recunosc că am avut ceva bătăi de cap la partea cu gura. Deja mă gândeam la interpretarea p(i)sihologică a “problemei”, gen: autoflagelarea ideilor, timiditate, sentimente de inferioritate, teama de a vorbi în public (băh, de ce n-oi fi dat eu la Psihologie nu ştiu…mă tratam singură sau, dacă nu, măcar aveam mână liberă la Xanax, sau mâinile, că sigur le luam ca pe Bonibon).
   Mi-a ieşit un desen urât, nu prea mă caracterizează, da’ n-am avut chef să scot Picasău’ din mine, cel puțin nu azi. Buuuun. Şi vine şi interpretarea. Asta e miezu’ de la cozonac. Cică dacă ai desenat porcul pe partea superioară a foii însemnează că te caracterizează optimismul, adică eşti din ăla care afişează mereu un zâmbet tâmp la colț de gură şi răspândeşte curcubeie pe c..er (la ce vă gândeați ?) să trăiască toți în pace şi armonie. Dacă ți-ai poziționat omnivoru’ pe centrul foii înseamnă că eşti om practic, rațional, cu gândurile pe undă. Şi…mai este şi cazul meu…aia care îl desenează mai într-o rână, prin centru un pic, da’ nu prea. Interpretarea p(i)sihologică: Pisi, tu vrei să fii om normal, cu toate țiglele pe casă, da’ ştii vorba aia EBAsistă– “câteodată avem eşecuri, câteodată avem succesuri”. Cică dacă îl poziționezi în josul paginii eşti o țâră cam pesimist şi cu un comportament negativ. Acum că ştiu, pot să las lama jos de pe venă,  că întotdeauna am fost o rebelă şi m-am împotrivit sistemului. Stai, că n-am terminat. Dacă porcul priveşte spre dreapta se face că eşti o persoană activă, dinamică, orientată spre nou şi schimbare. Dacă şi fâlfâie din gene pleci din țară în două săptămâni (n.p). Dacă observi că ochii lu’ porcu’ se îndreaptă către stânga, tot de bine e per ansamblu, că eşti inovator, dar cam fustangiu şi nu acorzi atenție detaliilor. Dacă, totuşi, ai creionat un porc care te priveşte în față, înseamnă că eşti direct şi nu ți-e frică de confruntări. Fix ca mine care, atunci când văd amenințarea unei amandine ce tronează falnic în frigider nu mă dau în lături să o dovedesc.
Acum vine partea mea preferată – aia legată de detalii. Legenda spune că dacă i-ai pus acolo..să fie, eşti analitic şi minuțios. Eu aş adăuga şi un pic de paranoia pe la colțuri, da’ poate sunt subiectivă. Dacă nu are detalii, iar nu e bine – cică superficialitatea ne omoară. Dacă, pe deasupra, îi desenezi mai puțin de patru picioare, ai scufundat corabia ca pe Titanic – nu ştiu dacă mai ai vreo şansă să vezi luminița de pe fundul sticlei. Dacă ai văzut porc cu trei picioare, cred că ai tu altele de care trebuie să te îngrijorezi. Ei…eu, de data asta, i-am desenat..să fie. I-aş mai fi creionat încă unu’ ca la roțile de rezervă, dar mi se terminase pasta. Deci..toți ăştia care facem porci cu patru picioare suntem siguri pe noi şi, as zice eu, am fost atenti şi la orele de biologie din generală.
Haideți că mai avem olecuță. Bare with me ! Ajungem la urechi. Aici..ai puncte bonus că te-ai gândit măcar să i le faci. Dacă sunt în stilul lui Dumbo cică eşti un mare ascultător de oameni. Dacă nu, înseamnă că ai linişte sufletească din belşug şi o să ai şi o viață liniştită pe mai departe. Şiiii…am ajuns la capăt, adicătelea, la coadă. Vă amintiți când vă ziceam că e importantă ? Eh..iată şi de ce. Mărimea cozii simbolizează calitatea vieții sexuale. Deci..cine uită să deseneze coada se cam incriminează singur. De al meu nu discut, da’ tare curioasă aş fi să văd câteva desene de la cititori. Aia care nu sunt mama şi alte trei neamuri. Hai, spor la desenat . Pupălăi.
    Aici aveți testul, da’ v-am dat spoiler cât pentru o viață cu ce am scris, asa că puteți doar să vă amuzați un pic, zic.

12805666_821543357989190_5931103882514329713_n

Am citit de curând un articol despre creierul uman (ăăă..da, mai citesc şi altceva decât etichete de firmă prin mall-uri) şi mecanismele care ne guvernează gândirea. Ei bine, articolul începea cu mesajul scris pe frontispiciul templului lui Apollo din Delphi – „cunoaşte-te pe tine însuți”. Jur că l-am citit până la capăt, nu doar începutul, cum am făcut cu Demonii lui Dostoievski, de şi acum mă dă tata drept exemplu negativ de fiecare dată când recomandă cartea asta vreunui amic. Întrebarea care mi-a fulgerat „gânditorul” în secunda doi a fost: „Bun, ajung să mă cunosc, dar dacă nu îmi place persoana pe care o descopăr?”. Că de asta ştim cu toții că nu putem fugi, nu putem să îi dăm block sau un număr greşit şi să sperăm că ne sună abia după ce părăsim incinta ca să nu se prindă de strategie. Cum poți ajunge să placi pe cineva pe care doar tu ai puterea să îl/o schimbi ? Asta rămâne lipită de tine ca timbrul de scrisoare, sau ca sosu’ cu usturoi de şaorma de la Kogălniceanu, pentru cunoscători. Cred că este cea mai dificilă parte – să conştientizezi că nu îți place un anumit lucru la tine, să accepți asta şi să te hotărăşti că trebuie să schimbi ceva. Uneori poate fi vorba de felul în care reacționezi în anumite situații, alteori de o trăsătură fizică.

Eu, de exemplu, aş vrea să schimb fooooarte multe lucruri la mine. De la aspectul fizic (da’ măh, ştiu că sunt prințesă unikată şi că aberez acum. Nah..cum poți să perfecționezi perfecțiunea, right ?? 😛  ) şi până la reacția mea vizavi de anumite persoane care îmi tranzitează viața de zici că aleargă la maratonu’ din Apuseni şi mă lasă cu un gust amar. De fapt tot noi suntem de vină şi aici. Suferințele, fricile, complexele pe care le avem ies la suprafață chiar atunci când încercăm să ne prezentăm altei persoane. Fix atunci ne vedem cu două sprâncene inegale sau mai rău – cu una singură 😀 când, de fapt, vrem să emanăm sex-appeal prin toată fibra. Fix atunci încercăm să dregem busuiocu’ deşi sfârşim prin a scoate şi mai mult în evidență părțile negative sau, în fine, ce credem noi că este negativ.

Vi s-a întâmplat şi vouă să nu vă placă ceva ? Nu ştiu..să zicem că aveți fruntea mai lată şi de fiecare dată când vorbiți cu cineva îi surprindeți privirea chiar în zona frunții voastre, de parcă ar încerca să vă vadă cel de-al treilea ochi adormit. Asta mă duce cu gândul la o altă cugetare din bătrâni pe care o tot aud, una deep de zici că îi şanț pe DN1. Sună cam aşa: „Dacă tu nu te placi, cum să ceri altuia să te placă?”. Huh ? Huh ? That’s a job for Superman sau măcar pentru Chuck Norris, că am citit undeva că e mama şi tata la toți…  Sau poate e chiar punctul de la care să începi schimbarea.

Mă gândesc că putem face cu toți câte o listă. Da, o listă cu lucrurile care ne schimbă starea de spirit, care ne dau sentimentul ăla de căldură de la Tropice ce ne inundă tot corpul. Apoi să începem să le bifăm…cam cum facem când luăm ingrediente pentru o cină romantică cu care vrem să-l dăm pe spate pe The one deşi ştim că ajungem să comandăm în ultimul moment meniul 3 de la restaurantul din colț pe motiv că ni s-a ars sparanghelul la foc mocnit cât ne hotărâm cu ce textilă fină să ne împodobim trupul avid de complimente.

Hai că eu încep să îmi fac lista. Vă spun mai târziu dacă mi-a dat cu virgulă sau cu semnul exclamării. La cum mă ştiu… o să-mi dea cu alizeu prin cont, but whatever works… 😉

PREZÉNT1, prezenturi, s. n. (Înv.) Dar, cadou. – Din fr. present.

12767738_501319313373512_113134823_n

Câteodată ți-e dat să trăieşti un moment, o clipă, exact aşa cum ai visat cândva. Câteodată gândul pe care l-ai ascuns undeva, în ungherul cel mai îndepărtat al minții tale, cu credința că şansele lui de realizare sunt egale cu nivelul mării într-o zi liniştită şi senină, se materializează cu atâta repeziciune încât este de ajuns o singură clipire ca să îl pierzi.

Magia apare atunci când te surprinde cu ochii larg deschişi, gata să îl savurezi şi să îl primeşti în viața ta transformându-l într-o amintire vie, dragă, plină de senzații. Ai vrea să ai o telecomandă numai a ta cu care să poți da replay doar ca să mai simți o dată totul, cu intensitatea momentului deja trecut. Cum ar fi să avem toți aşa ceva ? Cu siguranță am alege să trăim în trecut, să vedem fețele luminoase ale celor dragi, unii plecați dintre noi înainte de vreme, alții trecuți din voința proprie în rândul unor cunoştințe îndepartate cu care odinioară ai împărțit cu generozitate jumătăți de suflet, sperând ca la finalul zilei să formezi un întreg mai puternic, mai rezistent pe care să nu îl mai poată sfărâma nimeni şi nimic. Şi atunci prezentul de care vorbesc toți ar deveni desuet…un moment sec, golit de senzații pentru că tot ce facem noi este să trăim trecutul cu iluzia că ce ni se arată în fața ochilor se petrece în timp real.

Ei bine…uneori, prezentul face ce face şi ajunge să devanseze trecutul cu ale sale nostalgii. Şi ce este mai frumos decât să descoperi magia prezentului, a momentului actual trăit la intensitate, plin de aici şi acum, de „mine” şi „tine” care, pentru câteva momente au devenit „noi”. Am privit derulându-se, cu nesațul unui gurmand care se află în prezența unor preparate demne de haute cuisine, o poveste frumoasă presărată cu zâmbete în colțul gurii, cu strângeri timide de mână şi paşi la unison. Câteodată simți nevoia să renunți la statutul de privitor din umbră, să nu mai fii un voyeur care se hrăneşte cu cadre surprinse fugar, şi să devii protagonist în poveste. Abia acolo începi să trăieşti. Abia atunci începe magia. Îți cuprinde sufletul şi mintea, te subjugă şi te face sclav al puterii sale.

Dacă prezentul poate fi atât de intens şi înălțător, de ce să mai trăim în trecut ?

Sa-i dam timpului timp…. ?

3a5f07f2d955d50eeb81a347dc14acab

Pentru oricine si orice exista un inceput si un sfarsit. Un timp al actiunii si un timp in care trebuie sa stam relaxati si sa ne bucuram de ceea ce am adunat de-a lungul existentei noastre. Suntem datori cu totii sa incercam sa strangem cat mai multe: ganduri, senzatii, sentimente, experiente, idei pe care sa le acceptam si sa le facem ale noastre, sa le dam un sens si sa le materializam mai apoi. Lumea a fost facuta sa evolueze, sa se imbunatateasca in permanenta, sa se dezvolte, sa creasca. Daca am sta pe loc, sigur, ne-am crea iluzia ca timpul si ale sale efecte atat de vizibile pe corpul nostru fizic traduse de unii drept „batranete” ne vor ocoli. Pentru cat timp insa ? Pentru cat timp putem nega nevoia, setea noastra innascuta de cunoastere, de nou ? Odata cu batranetea, vin si amintirile placute, experienta, maturitatea. Putem fi batrani cu suflete tinere. Evident, exista si reversul medaliei – tineri cu suflet batran – cei pentru care viata este doar o lupta inegala fara un scop anume. Dar nu despre batranete este vorba aici…ci despre alegeri. Alegerile pe care le facem in viata pentru a ajunge acolo unde ne este menit sa fim. Cunosc oameni pentru care teama de nou, de schimbare a facut ca intreaga lor viata sa fie un sir infinit de renuntari, de sanse irosite, de intrebari chinuitoare „cum ar fi fost daca..?”. Si eu am fost unul dintre acei oameni. Inca mai duc o lupta acerba cu conservatoarea si prudenta din mine ca sa pot accepta in viata mea persoane noi, experiente noi. Dar o fac pentru ca nu vreau sa ajung sa ma intreb peste cativa ani „oare cum ar fi fost daca, atunci cand inima si mintea se puneau in sfarsit de acord si imi strigau la unison sa risc, sa fac un anumit pas…eu chiar sa-l fi facut ?”.

Avanta-te cu capul inainte si primeste cu bratele deschise tot ce are viata de oferit. Da, exista riscul sa nu-ti fie intotdeauna bine la inceput, exista riscul sa vrei confortul din trecut o perioada, dar intotdeauna, si asta o spun din experienta, ab-so-lut intotdeauna, reusesti sa te adaptezi si incepi sa intrezaresti si luminita aia despre care spun toti ca e al naibii de imbietoare. Daca ramai angrenat in trecut, n-ai s-o poti vedea. Poate crezi ca iti este bine si asa, dar asta nu inseamna ca traiesti, inseamna ca te ascunzi intr-un loc caldut, in care ti-ai imprimat forma corpului atat de bine incat simti ca doar acolo poti exista. Ca daca ai parasi chiar si pret de cateva secunde zona ta de confort, intreaga ta existenta asa cum o cunosti va disparea. Si stii ce ? Ai dreptate. Dispare. Dispare doar ca sa se transforme in ceva mai bun. Asa avansezi catre un nou TU, asa te apropii si mai mult de persoana care trebuie sa devii. Pentru asta facem atatea eforturi, pentru asta ne dam peste cap, facem slalom zilnic unii printre altii.

Deci…ii dam timpului timp ? Eu zic sa ii dam timp doar atat cat avem nevoie pentru a imbratisa viata cu tot ce ne aduce ea nou si frumos. Sa ii dam timp cat sa alegem ce destinatie noua si incitanta vrem sa urmam.